marţi,24.05.2007
În urmă cu câteva zile,doamna pedagogă Ştefanovici Olimpia mi-a înfăţişat dorinţa nemărginită de a mă alătura dumnaei în excursia ce avea să o organizeze. Tot ce ştiam era că voi merge în Maramureş şi voi colinda împrejurimile Văii Izei. Recunosc că nu am fost prea încântată de acest traseu ştiind cât drum este până acolo, dar simţeam nevoia să evadez dintre cei patru pereţi albi, insuportabili ai căminului. Mi-am zis că nu ar fi rău dacă aş profita de ocazie.
Aşteptam cu nerăbdare ziua de 21 aprilie pentru simplul fapt că eram conştientă că, în sfârşit, am ocazia să părăsesc Iaşul. Traseul a fost lung, dar nu am avut timp să mă plictisesc. Peisajele ce erau în împrejurimi îmi încântau privirile nelăsându-mă să adorm.
Primul popos a fost la Codrii Paşcanilor. Aici, din păcate, ne-am oprit doar pentru a servi micul dejun. Nu am vizitat nimic, de aceea nu prea voi vorbi de acest loc. În plus, acolo plouase, iar în jur totul era ud, ceea ce nu prea mi-a făcut plăcere. Acest sentiment de dezamăgire a dispărut odată cu pornirea la drum, când a apărut şi soarele, lăsând câte o rază străvezie să pătrundă prin geamul autocarului, mângâindu-ne astfel feţele încă somnoroase, dar dornice de a afla/ descoperi ţinuturi noi ale României.
După un drum nu prea lung, ne-am oprit la Mănăstirea Humorului. Aici am putut obsrva că oamenii aveau un accent deosebit faţă de noi, casele vechi şi de lemn îşi făcuseră apariţia, iar locuitorii acestora erau mult mai primitori decât noi, ieşenii. După ce am trecut de pragul porţii acelei mămăstiri, am fost plăcut surprinsă de imaginea extraordinară din jur: iarba şi florile erau îngrijite cu deosebită atenţie. Ceea ce mi-a atras, pe deplin, atenţia a fost faptul că această mănăstire, spre deosebire de celelalte din Moldova, este singura pictată şi în exterior. Sunt redate imagini/ scene/ evenimente biblice unele lângă celelalte fără a lăsa spaţiu nici măcar cât să încapă un ac. După ce am vizitat acele minunaţii, am mers cu paşi repezi spre Manastirea Voroneţ deoarece nu am vrut sa ratăm această ocazie dacă tot era în drumul nostru. Aici, ceea ce a surprins pe toată lumea a fost bazarul pentru turişti ce era situat la intrarea în mănăstire. Nici bine nu am coborât din autocar ca toţi cei care au mers în excursie erau deja printre mesele pe care erau expuse diferite lucruri atrăgătoare. De asemeni, am observat uriaşul zid ce înconjura mănăstirea. Recunosc, cu parere de rău că aceasta a fost prima dată când mi s-a oferit posibilitatea de a vizita aceste meleaguri impresionante ale României, dar nu aş renunţa la o alta dacă s-ar mai putea. A fost de-a dreptul impresionant. După ce a dat doamna pedagogă semnalul că trebuie să plecăm, ne-am strâns în faţa autocarului şi am mers mai departe. Următorul popoas a fost la Castelul contelui Dracula. Aici am tras o sperietură pe cinste. Ducându-mă pentru prima dată, nu am ştiut la ce să mă astept, aşa că... am coborât la subsol. Acolo ne-a aşteptat o doamnă cu o lumânare în mână şi ne-a prezentat nişte imagini ce erau desenate pe perete. Imaginile reprezentau câteva secvenţe din viaţa pe care a avut-o "Contele Dracula". Eram înconjuraţi de întuneric atunci când am fost întrebaţi dacă vrem să vedem sicriul în care îşi ducea viaţa cel despre care ni s-a povestit. Nu a durat mult, iar cortegiul a fost deschis, din interior sărind o persoană îmbracată în negru şi care, bineînţeles, ne-a trezit sentimentul de spaimă. Toată lumea a început să ţipe, inclusiv eu.
În urmă cu câteva zile,doamna pedagogă Ştefanovici Olimpia mi-a înfăţişat dorinţa nemărginită de a mă alătura dumnaei în excursia ce avea să o organizeze. Tot ce ştiam era că voi merge în Maramureş şi voi colinda împrejurimile Văii Izei. Recunosc că nu am fost prea încântată de acest traseu ştiind cât drum este până acolo, dar simţeam nevoia să evadez dintre cei patru pereţi albi, insuportabili ai căminului. Mi-am zis că nu ar fi rău dacă aş profita de ocazie.
Aşteptam cu nerăbdare ziua de 21 aprilie pentru simplul fapt că eram conştientă că, în sfârşit, am ocazia să părăsesc Iaşul. Traseul a fost lung, dar nu am avut timp să mă plictisesc. Peisajele ce erau în împrejurimi îmi încântau privirile nelăsându-mă să adorm.
Primul popos a fost la Codrii Paşcanilor. Aici, din păcate, ne-am oprit doar pentru a servi micul dejun. Nu am vizitat nimic, de aceea nu prea voi vorbi de acest loc. În plus, acolo plouase, iar în jur totul era ud, ceea ce nu prea mi-a făcut plăcere. Acest sentiment de dezamăgire a dispărut odată cu pornirea la drum, când a apărut şi soarele, lăsând câte o rază străvezie să pătrundă prin geamul autocarului, mângâindu-ne astfel feţele încă somnoroase, dar dornice de a afla/ descoperi ţinuturi noi ale României.
După un drum nu prea lung, ne-am oprit la Mănăstirea Humorului. Aici am putut obsrva că oamenii aveau un accent deosebit faţă de noi, casele vechi şi de lemn îşi făcuseră apariţia, iar locuitorii acestora erau mult mai primitori decât noi, ieşenii. După ce am trecut de pragul porţii acelei mămăstiri, am fost plăcut surprinsă de imaginea extraordinară din jur: iarba şi florile erau îngrijite cu deosebită atenţie. Ceea ce mi-a atras, pe deplin, atenţia a fost faptul că această mănăstire, spre deosebire de celelalte din Moldova, este singura pictată şi în exterior. Sunt redate imagini/ scene/ evenimente biblice unele lângă celelalte fără a lăsa spaţiu nici măcar cât să încapă un ac. După ce am vizitat acele minunaţii, am mers cu paşi repezi spre Manastirea Voroneţ deoarece nu am vrut sa ratăm această ocazie dacă tot era în drumul nostru. Aici, ceea ce a surprins pe toată lumea a fost bazarul pentru turişti ce era situat la intrarea în mănăstire. Nici bine nu am coborât din autocar ca toţi cei care au mers în excursie erau deja printre mesele pe care erau expuse diferite lucruri atrăgătoare. De asemeni, am observat uriaşul zid ce înconjura mănăstirea. Recunosc, cu parere de rău că aceasta a fost prima dată când mi s-a oferit posibilitatea de a vizita aceste meleaguri impresionante ale României, dar nu aş renunţa la o alta dacă s-ar mai putea. A fost de-a dreptul impresionant. După ce a dat doamna pedagogă semnalul că trebuie să plecăm, ne-am strâns în faţa autocarului şi am mers mai departe. Următorul popoas a fost la Castelul contelui Dracula. Aici am tras o sperietură pe cinste. Ducându-mă pentru prima dată, nu am ştiut la ce să mă astept, aşa că... am coborât la subsol. Acolo ne-a aşteptat o doamnă cu o lumânare în mână şi ne-a prezentat nişte imagini ce erau desenate pe perete. Imaginile reprezentau câteva secvenţe din viaţa pe care a avut-o "Contele Dracula". Eram înconjuraţi de întuneric atunci când am fost întrebaţi dacă vrem să vedem sicriul în care îşi ducea viaţa cel despre care ni s-a povestit. Nu a durat mult, iar cortegiul a fost deschis, din interior sărind o persoană îmbracată în negru şi care, bineînţeles, ne-a trezit sentimentul de spaimă. Toată lumea a început să ţipe, inclusiv eu.
După cum era şi normal a venit seara, aşa că ne-am dus la caminul în care am fost cazaţi. A doua zi am luat-o de la capăt, dar, de această dată, am urmat alt traseu. Am mers pe valea Bistriţei. A fost încântătoare priveliştea. Apa repezită îşi facea loc pintre pietrele bine fixate formându-se mici vălurele.
Tot în această excursie am vizitat şi Maramureşul ( că doar de asta ne-am dus). Am văzut cimitirul în care se odihnesc trupurile fără viaţă ale ''Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei'', în care sunt ridicate câteva monumente ale celor ce au avut un rol important în guvernarea României de pe vremea regelui.
Acesta este situat vis-a-vis de râul Tisa care, de asemenea, este de o splendoare greu de descris. Cum este normal, am fost şi la memorialul cu acelaşi nume din Sighetul Marmaţiei: Memorialul victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, ce a fost transformat în închisoare. Aici am putut vedea camera de tortură a prim-ministrului din vremea regelui şi anume Iuliu Maniu, o cameră ce îţi trezea mii de fiori prin aspectul pe care îl avea.Nu avea niciun geam, nici un loc prin care putea fi aerisită; era întunecată, iar în colţul din stânga zăcea un lanţ ce avea la un capăt o curea din fier cu care, din câte am înteles, era legat Iuliu Maniu. Însă asta nu a fost tot. Am putut vedea şi camerele în care locuiau ceilalţi deţinuţi care erau la fel de înfricoşătoare şi neplăcute la vedere. Acestea erau situate la etajele unu şi doi ale "închisorii". La parter, este bucătăria în care se făcea mâncarea, dar din care nu a mai rămas decât o parte din cuptorul ce, în acea vreme făcea minuni pentru cei care îşi duceau viaţa acolo, dintr-un motiv sau altul. În curtea " închisorii" era un loc destinat celor care voiau să aprindă o lumânare ca semn de recunoştinţă pentru cei ce au contribuit la binele României, dar, din păcate, au sfârşit în acel loc. Am avut ocazia de a vedea şi locul in care erau sechestraţi, iar ca semn că nu au fost uitate chinurile prin care au trecut şi alţi români, s-au construit statui ce reprezintă oameni fără o mână sau fără un picior, de pe faţa cărora se poate citi disperarea. În interiorul închisorii, pe pereţii acesteia sunt zugrăvite chipurile tuturor celor ce au trecut peste pragul acelei clădiri înfricoşătoare. Erau foarte mulţi.
Tot în această excursie am vizitat şi Maramureşul ( că doar de asta ne-am dus). Am văzut cimitirul în care se odihnesc trupurile fără viaţă ale ''Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei'', în care sunt ridicate câteva monumente ale celor ce au avut un rol important în guvernarea României de pe vremea regelui.Acesta este situat vis-a-vis de râul Tisa care, de asemenea, este de o splendoare greu de descris. Cum este normal, am fost şi la memorialul cu acelaşi nume din Sighetul Marmaţiei: Memorialul victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, ce a fost transformat în închisoare. Aici am putut vedea camera de tortură a prim-ministrului din vremea regelui şi anume Iuliu Maniu, o cameră ce îţi trezea mii de fiori prin aspectul pe care îl avea.Nu avea niciun geam, nici un loc prin care putea fi aerisită; era întunecată, iar în colţul din stânga zăcea un lanţ ce avea la un capăt o curea din fier cu care, din câte am înteles, era legat Iuliu Maniu. Însă asta nu a fost tot. Am putut vedea şi camerele în care locuiau ceilalţi deţinuţi care erau la fel de înfricoşătoare şi neplăcute la vedere. Acestea erau situate la etajele unu şi doi ale "închisorii". La parter, este bucătăria în care se făcea mâncarea, dar din care nu a mai rămas decât o parte din cuptorul ce, în acea vreme făcea minuni pentru cei care îşi duceau viaţa acolo, dintr-un motiv sau altul. În curtea " închisorii" era un loc destinat celor care voiau să aprindă o lumânare ca semn de recunoştinţă pentru cei ce au contribuit la binele României, dar, din păcate, au sfârşit în acel loc. Am avut ocazia de a vedea şi locul in care erau sechestraţi, iar ca semn că nu au fost uitate chinurile prin care au trecut şi alţi români, s-au construit statui ce reprezintă oameni fără o mână sau fără un picior, de pe faţa cărora se poate citi disperarea. În interiorul închisorii, pe pereţii acesteia sunt zugrăvite chipurile tuturor celor ce au trecut peste pragul acelei clădiri înfricoşătoare. Erau foarte mulţi.
După cum am spus, am vizita Maramureşul. Aici am fost la renumita Manastire Săpânţa, în curtea căreia se află " Cimitirul Vesel". Acest cimitir este unul neobişnuit întrucât fiecare dintre morminte are un fel de monument din lemn, sculptat foarte frumos şi pe care este descrisă, într-o notă comică, viaţa celui ce se odihneşte în acel loc. Aici am devenit mai veseli. Se putea observa zâmbetul pe faţa noastră.
Dacă tot era în drumul nostru, am trecut şi pe la vechea biserica " Intrarea Maicii Domnului în Biserică" din localitatea Bârsana. Pentru a putea ajunge la aceasta am fost nevoiţi să urcăm în jur de 100 de scări, însă la capătul traseului ne-am odihnit. Biserica era toată din lemn şi avea un turn înalt. Din păcate nu se mai oficiau slujbe în ea însă arăta ca fiind foarte îngrijită. ( probabil că localnicii din acele împrejurimi o preţuiau ceea ce nu m-ar mira pentru că este foarte frumoasă) În preajma acesteia se află o livada foarte mare de pomi fructiferi, în special pruni.
Acum, la finalul acestei pagini, vreau să dezvălui părerea de rău pe care o am în acest moment, părere de rău care aduce şi un strop de bucurie în acelaşi timp, întrucât o dată cu depănarea amintirilor, am retrăit acele clipe minunate pe care le-am trăit acum puţin timp în urmă.
